Raul FLOREA: Pe când universităţi de minus cinci stele?

Universităţile româneşti nu sunt doar mediocre. Dacă era doar pentru atât, cel mai mare risc pe care îl puteai întâlni ar fi fost transformarea catedrelor în fabrici producătoare de absolvenţi standard. În care atât studenţii străluciţi, cât şi cei fără apetenţe ştiinţifice ar fi fost pregătiţi la fel, fără nici un imbold şi fără un orizont bine conturat. În douăzeci de ani de şcolit, rectoratele autohtone au reuşit să compromită, însă, şi ideea de universitate ca loc în care se produce cunoaşterea.

Trecând peste faptul că în România găseşti instituţii de învăţământ superior care, an de an, nu scot nici măcar un articol cotat ISI, de te întrebi pe ce se bazează existenţa lor în afară de legea de înfiinţare, facultăţile par să fi devenit în primul rând locul care asigură o leafă consistentă şi în care se asigură înnobilarea este noapte.

În mod normal, imaginea unei universităţi este dată de valoarea profesorilor care îi pregătesc pe studenţi. Cât de valoros este un profesor se traduce nu doar prin calităţile pedagogice, ci şi prin propriul său efort reflectat în lucrările de specialitate pe care le concepe. Adică, prin propria sa perfecţionare şi prin recunoaşterea de care se bucură în breaslă. Chiar şi cu înmulţirea revistelor româneşti indexate ISI, care anulează scuza că nu ai unde să publici, universitarii nu se îndură să iasă în faţă. Şi nici nu ar avea de ce. În România, cel mai simplu mod prin care poţi obţine avansarea în ierarhia universitară este promovarea prin inerţie, folosindu-te de un sistem încremenit în timp şi rezistent la orice idee de schimbare. Cele câteva sute de doctori, la care se adaugă alte câteva sute de profesori şi conferenţiari promovaţi în fiecare an au toate şansele să se bucure în continuare nu doar de protecţia universităţilor, ci şi de cea a Ministerului Educaţiei. Toate dosarele care au primit undă verde din partea Consiliului Naţional de Atestare a Titlurilor şi Diplomelor şi Certificatelor Universitare (CNATDCU) sunt ţinute în continuare sub lacătul ministerului, iar planurile de transparentizare a instituţiei au fost date uitării.

În mod normal, nu doar numele celor care promovează anual în ierarhia universitară ar trebui făcute publice, ci şi titlurile lucrărilor ştiinţifice în baza cărora aceştia şi-au primit gradul. Este o practică utilizată în toate statele din Occident şi pe care ministrul Daniel Funeriu, el însuşi şcolit la Strasbourg, Munchen şi Osaka, o cunoaşte cu siguranţă. Şi atunci, de ce un ministru care se autodeclară adeptul reformei radicale nu şi-a exprimat nici măcar intenţia de a tranşa problema CNATDCU? Poate din acelaşi motiv pentru care nimeni nu a îndrăznit să se lege la cap cu problema promovării în învăţământul superior. Criteriile ar fi întrunite de prea puţini, iar presiunea din partea universităţilor ar fi prea mare. Din acest cerc vicios reiese toată mizeria care se răspândeşte mai departe în sistem. Căci, o facultate în care toate cadrele au promovat pe merit nu are nevoie de lucrări plagiate, nu tolerează nepotismul şi nici nu acceptă licenţele pe bani.

Până ce sursa mizeriei nu va fi distrusă vom auzi în continuare de tot felul de topuri ale integrităţii cu universităţi de zero stele, vom privi cu tristeţe ierarhiile internaţionale şi poate vom uita cu totul de clasamentul Shanghai. Şi în lipsă de ceva mai bun ne vom inventa propriile topuri care să permită şi acordarea calificativului în minus.